Monede antice și bizantine
Home
Monedele orașelor pontice
Monedele macedonene
Alte monede grecești și macedonene
Monedele dacice și scitice
Monedele romane
Monedele romane târzii și bizantine
Monedele orașelor pontice

 

Histria

          Prima colonie greacă de pe teritoriul țării noastre, pe coasta de vest a Mării Negre, a fost cea de la Histria, chiar dacă cea mai veche mențiune se referă la Orgame (amintită la Hecataios, fiul lui Hegesandros din Milet), unde nu există însă emisiuni cu numele cetății. Cele mai vechi produse ale atelierului histrian sunt monedele vârf de săgeată ("money but not coins"), turnate anume în tipare și care nu au servit niciodată ca arme. De asemenea, săgețile de luptă scoase din uz, cu vârful rupt intenționat și uneori cu manșonul umplut cu plumb, sunt uneori și ele prezente în tezaure.
          Ideea mai veche că lingourile vârf de săgeată au fost create ca mijloc de schimb premonetar, de sciți, traci sau geți, nu se mai poate susține astăzi, întrucât ele nu părăsesc decât foarte rar zona litorală, iar părerea că ele ar fi fost produse de greci special pentru comerțul cu populațiile din preajmă are împotriva sa împrejurarea că ele s-au găsit, uneori în cantități apreciabile, mai ales ca descoperiri izolate, în așezările grecești de pe coastă (la Histria, Tomis și Niconia).
          Ipotezei unui centru unic, care ar fi fost la Histria, i-a fost opusă mai de mult cea a unui mijloc de schimb specific mai multor colonii milesiene. Recent, acest fel de a vedea lucrurile pare să aibă un început de confirmare prin apariția unor lingouri-vârfuri de săgeți, normal mai târzii decât primele, care au pe una dintre fețe roata ca simbol solar, ori litera A, specifice respectiv Histriei și Apolloniei Pontice. Datorită simplității procedeului de producere nu este exclusă posibilitatea unei producții de a doua mână în centre grecești care n-au avut decât mult mai târziu sau deloc ateliere monetare sau chiar de a treia mână în mediu barbar, chiar dacă nu este încă dovedit, în ciuda prezenței unui tipar în tezaurul de la Atja, din chora Apolloniei.
          În ce privește metrologia vârfurilor de săgeți, s-au făcut până acum câteva constatări interesante, de natură să dovedească faptul că greutatea lor era departe de a fi fost lasată la voia întâmplării.
          După această primă etapă, considerată monetară și nu premonetară, fiind vorba numai de o altă formă decât cea obișnuită, ca și în cazul Olbiei dealtfel, unde faimoșii "delfinași", emiși în paralel cu vârfurile de săgeți, coboară până la nivelul primelor monede propriu-zise ("coins") având pe ele litere, urmează la Histria emisiunea de monede de bronz, tot turnate, cu roata și cu legenda , tranziția facând-o aici vârfurile de săgeți cu roata amintite mai sus. Pentru începutul monedelor propriu-zise, s-au propus date cuprinse între ± 475 a. Chr. și 449 a. Chr. Din punct de vedere metrologic, ansamblul seriei pare să desfidă o clasificare coerentă, dar cum emiterea lor s-a prelungit, se pare, până către 350 a. Chr., n-ar fi exclus să existe serii succesive, eventual de două nominaluri diferite.
          Cele mai cunoscute emisiuni histriene sunt, fără îndoială, cele de argint, având două capete, dintre care unul inversat, pe avers și vultur pe delfin pe revers. Dacă la o datare a primelor emisiuni pe la sfârșitul veacului al VI-lea este pe cale să se renunțe, momentul exact de introducere a acestui tip, care a făcut carieră de durată, este încă în discuție, fiind vorba de date ce se plasează ca extreme între circa 470 și 423 ori 405 a. Chr. Cele mai vechi monede cântaresc circa 8,40 g, ceea ce ar părea să sugereze că avem de-a face cu didrahme de etalon attic, după care a urmat, probabil, o reducere spre 8 g, la emisiuni tot cu aspect arhaic. În ceea ce privește decretul pentru liga delio-attică, greșit numit al lui Clearchos, la care textul acestuia doar face referire, într-un context al carui sens nu este perfect clar, în măsura în care prevederile sale privind interzicerea emiterii și folosirea altor monede, decât cele ateniene, au fost aplicate și lucrurile nu s-au mărginit doar la folosirea etalonului cetății, Radu Ocheșeanu a apelat la cronologia înaltă, în cadrul căreia chiar fixarea datei în 449 a. Chr. pare un exces de zel. Există însă și o cronologie joasă, puțin înainte de 420 a. Chr., ce pare mai logică pentru faza de declin a hegemoniei Atenei. În aceste condiții, datarea primelor două serii cândva între cca. 450 și până puțin înainte de 420 a. Chr. pare plauzibilă. O a treia serie (dacă cea de a doua există realmente), în care se schimbă stilul capetelor și se reduce greutatea la ± 7,20 g, s-ar plasa pe la ± 400 a. Chr., ca apoi să urmeze două lungi serii cu emisiuni abundente, ce au vârful ferm al diagramei greutăților la cca. 6,80 g (până spre 300 a. Chr.) și apoi la cca. 5,80 g (până în 313, eventual circa 280 a. Chr.). Ele continuă până la încetarea emiterii acestui tip monetar, eventual cu o greutate ceva mai fluctuantă în final.
          Aceste monede au avut o arie largă de circulație. Le găsim insistent prezente în tezaure din Dobrogea românească și bulgarească, pe coasta de nord a Măarii Negre, în Moldova și izolat în Muntenia și Oltenia, până în Tirolul de Sud, în Italia, în Alto Adige, ori la sud de Balcani. Merită să notăm apariția de monede histriene cu roata departe în est, în Crimeea, în chora Chersonesului Tauric sau, departe în vest, în așezarea aponimă a culturii La Tène, unde ea a fost confundată inițial cu o monedă celtică și unde este oricum o prezență ciudată, precedând la o mare distanță în timp celelalte descoperiri monetare, mult mai recente.
          Deși există păreri conform cărora data finală a monedelor de argint histriene de tip tradițional s-ar situa spre mijlocul secolului al III-lea sau chiar mai târziu, acestea nu au prea mari șanse să se dovedească întemeiate, întrucât în Pontul Stâng s-a adoptat imediat sau foarte curând după moartea lui Lysimach, regele grec al Thraciei, etalonul attic. Există certitudinea că el a fost folosit și de atelierul monetar al Histriei, stateri de tip Alexandru cel Mare aparținându-i fiind prezenți în inventarul imensului tezaur de la Anadol. Aceste emisiuni, ce se prelungesc până în ultimul sfert al secolului al III-lea, nu au fost prea numeroase, cetatea părând a intra într-o perioadă de declin.
          Pentru monedele de bronz (bătute) ale cetății, după câteva foarte rare exemplare cu roata, ce par să asigure tranziția la noul procedeu, dacă nu este cumva vorba de un "remember" sensibil mai târziu, Constantin Preda a stabilit o succesiune a adoptării lor: cu capul lui Apollo, cu capul zeului fluvial Istros, cu capul lui Helios, cu capul lui Dionysos, cu capul Demetrei și cu capul lui Hermes. Există și câteva emisiuni mai greu de plasat, cum ar fi cele cu capul Athenei, în timp ce acele cu Apollo pe omphalos par sa fie cele mai târzii, din epoca autonomiei, emiterea lor părând să nu depășească anul 71 a. Chr., data înfrângerii lui Mithridates VI Eupator, chiar dacă posibilitatea prelungirii lor cu câteva decenii nu este încă exclusă cu desăvârșire.
          Condițiile specifice Histriei stau în calea unor încercări metrologice cât de cât credibile, chiar dacă bronzurile atelierului ei ar fi fost bine clasificate și s-ar fi evidențiat valorile nominale diferite. Excepție fac doar cele din tipul cu capul lui Apollo, pe avers, și vultur pe delfin, pe revers, care au avut șansa să fie descoperite într-un tezaur la Fedești, com. Șuletea, jud. Vaslui. Greutățile limită sunt 2,16 g și 5,10 g, iar pachetul majoritar se plasează între 3,26 g și 4,25 g, ceea ce ar sugera deocamdată, în lipsa unei curbe a greutăților, o normă ponderală de ± 3,75 g.
          Cetatea a emis, probabil cândva în secolul al II-lea, o serie scurtă de stateri de aur de tip Lysimach de etalon attic, după care, poate în paralel cu ultimele emisiuni de bronz din perioada autonomiei, a produs din nou o cantitate mică de stateri de același tip, de greutate redusă (mediana la ± 8,18 g), în calitate de aliată a lui Mithridates VI Eupator, pentru care se cunoaște o singură pereche de ștanțe. După aceea, atelierul care fusese în secolele VI-IV cel mai important de pe litoralul românesc al Mării Negre și-a închis pentru multă vreme porțile, reluându-și activitatea abia în timpul lui Antoninus Pius, și emițând, cu intermitențe, până în vremea lui Gordian III. Producția sa a fost modestă cantitativ, monedele emise în această perioadă fiind întâlnite mai insistent în nordul Dobrogei. Pe lângă emisiunile cu efigiile împăraților romani și ale membrilor familiei imperiale se cunosc rare emisiuni pseudo-autonome. Atelierul a folosit cifrele grecești pentru a indica valorile nominale ale bronzurilor sale (?, ?, G), însă pentru moment nu avem studii metrologice cât de cât circumstanțiate referitoare la monedele din perioada Imperiului roman.

Bibliografie:

Gheorghe Poenaru Bordea, Emisiunile monetare ale atelierelor grecești de pe litoralul românesc al Marii Negre (sec. VI î. Hr. - III). Un stadiu al problemei, în 130 de ani de la crearea sistemului monetar românesc modern, București, 1997.

 

Tomis

 

          Atelierul de la Tomis și-a deschis porțile pe la 260 a. Chr. Există câteva tetradrahme de tip Alexandru cel Mare de etalon attic ce i-au fost atribuite, dar cetatea, în ciuda unor păreri mai vechi, nu a emis stateri de aur în a doua jumătate a secolului al III-lea. În schimb, atelierului i-a fost atribuit un stater tip Lysimach de stil bun, postum, dar destul de timpuriu, fără trident ornat cu delfini în exergă. Pentru monedele de bronz din perioada autonomiei poate fi considerată în linii generale corectă clasificarea din corpus-ul realizat de K. Regling. Lipsesc până în prezent studii metrologice de detaliu.
          Atelierul tomitan a emis abundent stateri de aur de tip Lysimach târzii , inițial de greutate apropiată de etalonul attic, redusă apoi și prezentând o mediană de ± 8,25 g. Dacă doar ultimele aparțin vremii lui Mithridates VI Eupator, iar primele s-ar plasa înainte de intervenția sa pe coasta de vest a Pontului Euxin, așa cum s-a propus recent și pentru Callatis, rămâne de văzut în viitor. Oricum, la ultimele serii, chiar dacă la Tomis este atestată doar o ștanță de avers în plus față de Callatis, numărul exemplarelor cunoscute este aproape dublu, ceea ce ar indica mai degrabă o utilizare a ștanțelor mai aproape de potențialul maxim, decât o situație întâmplatoare.
          La începutul secolului I a. Chr. atelierul tomitan devenise cel mai important de pe coasta de apus a Mării Negre, poziție confirmată din plin în epoca imperială, când el este cel dintâi din zonă care își reia activitatea (încă din vremea lui Augustus). Aceasta va continua, fără pauze notabile, intensificându-și activitatea de la Commodus și mai ales de la Septimius Severus, până la închiderea atelierului în timpul domniei lui Filip Arabul. Emisiunile sale sunt prezente în întreaga Dobroge, spre est, până la IŸevsk, în zona munților Ural, spre sud până dincolo de Balcani (izolat, dar și în numeroase tezaure), cu mențiunea că o emisiune de la sfârșitul epocii elenistice s-a descoperit la Delos, spre vest, în Muntenia și Dacia romană, și chiar mult mai departe, în Germania, în Italia (în Veneto), iar în nord-vest, în Marea Britanie. Studii metrologice de detaliu lipsesc până acum, deși potențialul este și aici foarte mare, circa 3000 de exemplare în imensul tezaur de la Mangalia descoperit în 1960 și peste 700 în tezaurul de la Tomis (Grăniceri), încheiat la Severus Alexander.

Bibliografie:

Gheorghe Poenaru Bordea, Emisiunile monetare ale atelierelor grecești de pe litoralul românesc al Marii Negre (sec. VI î. Hr. - III). Un stadiu al problemei, în 130 de ani de la crearea sistemului monetar românesc modern, București, 1997.

 

Callatis

 

          Cel de al doilea atelier monetar de pe litoralul românesc al Mării Negre, ca dată de deschidere, este cel al cetății Callatis. Sunt cunoscute, dintr-o primă fază în care a utilizat tipuri proprii, drahmele și hemidrahmele, la care se adaugă o altă diviziune, printr-un exemplar unic din colecția George Severeanu, mai greu de definit și din cauză că este fragmentar, ce ar putea fi un diobol. Toate au capul lui Heracles tânăr pe avers și numele cetății pe revers. Deși metrologic emisiunea este sensibil mai greu de definit decât cele ale atelierului de la Histria, între altele din lipsa unui tezaur reprezentativ (doar rar sunt reprezentate în tezaure), ca și a numărului relativ mic de exemplare recenzate până în prezent, se pare că s-a utilizat etalonul persic, destul de răspândit în zona Mării Negre în ultimele decenii ale secolului al IV-lea. În ciuda încercării recente de a o plasa între 280-250 a. Chr. (M. Price), o datare între circa 330-300 a. Chr., eventual până în 280 a. Chr., ar fi mai potrivită. Dacă pentru Odessos se acceptă ca dată a primelor emisiuni cu tipurile lui Alexandru cel Mare de etalon attic circa 280 a. Chr., nu există motive pentru ca la Callatis debutul acestora să se producă trei decenii mai târziu, mai ales în situația în care se cunoaște o serie de stateri fără siglă, comună ambelor cetăți, care în mod normal este cea mai veche dintre ele.
          Atelierul de la Callatis a emis o serie abundentă de stateri , destul de numeroase tetradrahme de tip Alexandru cel Mare și sporadic drahme în etalon attic. Staterii sunt, dealtfel, masiv prezenți în tezaurele de la Anadol, Mărășești și Dăeni, sporadic la Kizakli, cei recenzați având majoritar o greutate efectivă de ± 8,45 g, iar atelierul pare să fi fost între circa 280-225 a. Chr., poate chiar mai târziu, cel mai important din zonă, depășindu-l larg ca producție pe cel de la Histria.
          Dacă, în ce privește monedele de bronz, o schiță de succesiune pentru perioada autonomiei s-ar prezenta: cap Heracles , cap Dionysos/panteră sărind și în paralel cap Demetra/cunună de spice , cap Apollo/trepied și cap Dionysos/cunună de iederă , cap Artemis și cap Hermes, după care ar urma cele cu capul Athenei, surprinzând și contemporaneitatea unor perechi de tipuri de nominal diferit, pentru care cronologia relativă este perfect asigurată prin contramărci, este foarte adevărat că deocamdată doar pentru două tipuri contemporane între ele s-au publicat observații metrologice. Este vorba despre tipurile cu Dionysos/panteră sărind și Demetra/cunună de spice, care au avut șansa să fie descoperite împreună într-un mic tezaur monetar la Mangalia în 1968. Chiar dacă cele mai ușoare exemplare din nominalul greu și cele mai grele din cel ușor se suprapun, este clar că tipul greu are o medie la circa 8 g, iar cel ușor la circa 6 g, jocul ponderilor fiind în ambele cazuri circa 2,50 g.
          Atelierul din Callatis emite și numeroși stateri de tip Lysimach, unii timpurii, în continuarea celor de tip Alexandru cel Mare, alții târzii , cu trident ornat cu delfini în exergă. Recent s-a propus ca emiterea primilor să fie plasată pe la mijlocul secolului al II-lea, iar cei târzii să fie puși în legătură cu dominația lui Mithridates VI Eupator în Pontul Stâng. Foarte recent au fost reluate în studiu și tetradrahmele de tip Lysimach emise la Callatis tot în etalonul attic, împărțite în două serii, una datată între circa 180-190 a. Chr., cealaltă între circa 110-90 a. Chr.
          În vremea Imperiului roman, după o emisiune destul de bizară din vremea lui Nero, atelierul se redeschide și emite destul de regulat, de la Antoninus Pius la Filip Arabul, intensificându-și activitatea de la Commodus și mai ales de la Septimius Severus. Ele se găsesc în număr apreciabil mai ales în sudul Dobrogei și mai rar în alte zone, cu mențiunea însă că apar sporadic și în descoperirile monetare de la sud de Balcani. Pentru moment lipsesc studiile metrologice, chiar dacă potențialul este sensibil mai ridicat și de mai bună calitate decât în cazul Histriei, măcar pentru nominalurile mari, din care numai marele tezaur descoperit la Mangalia oferă spre studiu circa 3600 de exemplare.

Bibliografie:

Gheorghe Poenaru Bordea, Emisiunile monetare ale atelierelor grecești de pe litoralul românesc al Marii Negre (sec. VI î. Hr. - III). Un stadiu al problemei, în 130 de ani de la crearea sistemului monetar românesc modern, București, 1997.

 

Monedele macedonene

 

          Implicarea directă a Macedoniei în politica și economia regiunilor de la Dunărea de Jos va avea drept consecință imediată atragerea pe o scară mai largă a lumii geto-dace în sfera schimburilor cu sudul greco-macedonean și tracic. Acest cadru general politico-economic va favoriza pătrunderea în mediul geto-dacic a unei însemnate cantitați de monede, în special emisiuni ale regilor Filip II și Alexandru cel Mare și destul de sporadic ale lui Filip III Arideul și Lysimach. Numeroasele tezaure descoperite în spațiul balcanic și carpato-danubian au permis să se afirme că atelierele macedonene de la Pella și Amphipolis ar fi emis monede special pentru lumea tracă, inclusiv cea geto-dacă, mediu în care emisiunile respective s-au bucurat de o favoare cu totul deosebită. Așa se explică larga lor răspândire și întrebuințare în regiunile amintite.

Bibliografie:

      Constantin Preda, Istoria monedei în Dacia preromană, București, 1998.

 

Alte monede grecești și macedonene

 

          Paralel cu monedele orașelor grecești de pe coasta dobrogeană a Mării Negre, pătrund în teritoriile geto-dacice, în proporții și regiuni diferite, o serie de monede ale unor centre grecești, atât din regiunile Pontului Euxin (Olbia, Tyras, Chersonesul Tauric, Panticapeum, Dionysopolis , Odessos, Mesembria , Apollonia Pontica, Byzantion etc.), cât și din zone mai îndepărtate (Cyzic etc.), precum și emisiuni din lumea tracă. În general, aceste monede, în raport cu cele emise de orașele vest-pontice și cu cele macedonene, sunt apariții izolate, unele chiar întâmplătoare, și nu se constituie, fiecare în parte, ca un proces important de circulație în Dacia. Toate la un loc, făcând abstracție de locul și perioada lor de emitere, însumează totuși un număr însemnat, deloc de neglijat, și pot oferi indicii prețioase ale relațiilor lumii geto-dace, directe sau mai degrabă indirecte, cu centrele emitente.
          Pe masură ce monetăria geto-dacică de tip greco-macedonean începe să-și reducă din capacitate și activitate între finele sec. II și începutul sec. I a. Chr., într-o perioadă în care viața economică, culturală și social-politică din Dacia cunoaște un important reviriment, intrând în faza sa "clasică" de dezvoltare, pătrund și circulă în lumea geto-dacilor trei importante categorii de monede, tetradrahme ale provinciei Macedonia Prima, din orașul Thasos și drahme din orașele de pe coasta Mării Adriatice, Apollonia și Dyrrhachium . Este vorba de emisiuni de argint, cu o largă arie de circulație în Europa de sud-est. Pătrunderea romanilor în Balcani și tendința acestora de a atinge treptat linia Dunării și țărmul de vest al Mării Negre, i-a adus pe aceștia în contact direct cu lumea greco-macedoneană și tracă, iar ceva mai târziu, spre finele sec. I a. Chr., și cu cea a geto-dacilor. Consecvenți politicii lor de respect față de civilizația grecească și interesați în promovarea relațiilor cu popoarele din Balcani și de la Dunăre, romanii au îngăduit și încurajat emiterea de monede proprii în orașele grecești și macedonene, evidențiindu-se în mod deosebit cele din centrele mai sus menționate.
          Cele mai multe monede de tipurile amintite au circulat în Tracia, Dacia și parțial în regiunile illirice și pannonice. Începutul pătrunderii lor în Dacia se plasează cel devreme către finele sec. II a. Chr. O bună perioadă de timp, corespunzătoare în principal primei jumătăți a sec. I a. Chr., monedele respective circulă concomitent, găsindu-se adesea în tezaure comune. Cele care apar la un loc în tezaure în mod destul de frecvent sunt tetradrahmele din Macedonia Prima și din Thasos, mai rar fiind asociate și cu drahme din cele două orașe adriatice.

      Bibliografie:

      Constantin Preda, Istoria monedei în Dacia preromană, București, 1998.

 

Monedele dacice și scitice

 

Monedele dacice


          Monetăria geto-dacică de tip greco-macedonean sau de tip Filip II, cum este ea denumită, alături de cea celtică, cu care se înrudește, formează unul dintre cele mai interesante capitole ale numismaticii antice.
          Apărută și dezvoltată în afara limitelor lumii greco-romane, dar sub influența acesteia, numismatica geto-dacică, acum destul de bine delimitată de cea celtică, cu care a fost confundată, se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri monetare, deosebindu-se între ele în funcție de locul și data lor de emitere. Prototipul l-au constituit tetradrahmele, în special cele emise postum, ale regelui macedonean Filip II, care au pe avers efigia lui Zeus cu barbă și cunună de lauri, iar pe revers un călăreț și legende cu numele dinastului macedonean. Primele serii monetare, realizate direct după original, păstrează multe dintre trăsăturile principale ale reprezentărilor originale, precum și părți sau numai litere din legendă. Treptat, în timp, acestea se depreciază, ajungând în faza finală doar la redări cu totul schematice, iar resturile din legendă dispar complet. Deprecierea stilului se asociază cu aceea a titlului argintului și cu scăderea simțitoare a greutății.

Bibliografie:

      Constantin Preda, Istoria monedei în Dacia preromană, București, 1998.

Monedele scitice

 

Monedele romane

 

Monedele romane republicane

          Prin numărul, frecvența și larga lor răspândire, denarii romani republicani reprezintă principala categorie de monede de pe piața geto-dacică din sec. I a. Chr. În rândul acestora trebuie să avem în vedere și prezența copiilor identice de tip Tilișca realizate de geto-daci.
          Potrivit unor studii, denarul se introduce în monetăria romană de argint către finele sec. III, probabil prin anii 213-211 a. Chr., după alții chiar ceva mai târziu, începând cu anul 187 a. Chr. Este cea mai răspândită monedă din lumea antică dinaintea epocii imperiale. Pe avers este redat frecvent capul zeiței Roma, mai ales în prima etapă. Mai rar apar și efigiile lui Apollo, Bachus, Junona, Diana etc. Pe revers se întâlnesc frecvent biga, triga, quadriga și Dioscurii, la care se adaugă o serie de simboluri, scene din istoria și mitologia romană, însoțite de numele magistraților monetari, adesea monogramat.
          Denarul avea o greutate teoretică de 3,90 g. Din analiza descoperirilor rezultă că cele mai multe monede au de regulă greutăți ceva mai scăzute.
          Principalele ateliere au funcționat la Roma. Apoi au fost înființate și alte centre în Italia, Spania, Gallia și în Orient, pe măsura extinderii stăpânirii romane și înființarea de noi provincii, atât în vest, cât și în est.

Monedele romane din epoca Principatului
Monedele imperiale

          Sistemul monetar roman imperial a fost creat Augustus. Acesta a restaurat puritatea denarului, a extins producția de aurei, a creat noi nominaluri de bronz, a reorganizat monetăriile și a extins folosirea monedei romane și a sistemelor de recunoaștere.
          În vârful ierarhiei descrescânde se găsea aureus-ul, dar cheia sistemului monetar creat de Augustus era denarul, moneda de legătură pe care puteau fi schimbate toate celelalte nominaluri, inclusiv cele provinciale și orășenești. Rata de schimb dintre nominaluri era stabilită prin decret imperial.
          Succesul sistemului monetar augustan se datorează în primul rând creșterii economice stimulate de pacea romană, dar încrederea publică i-a asigurat triumful, monedele romane fiind acceptate în provincii. De asemenea, ridicarea impozitelor și taxelor sub formă de monedă a condus la răspândirea pe scară largă a monedei romane. Moneda însăși a contribuit la creșterea economică, facilitând tranzacțiile.
          Iconografia republicană a fost subtil abandonată, fiind înlocuită cu reprezentări, artistic realizate, ce voiau să facă din împărat și familia sa păstrătorii tradițiilor romane.
          Sistemul bimetalist fusese creat de Caesar în 47/46 a. Chr. Augustus revine la acest sistem prin 30 a. Chr.

          1 aureus = 1/40 libră
          1 denar = 1/84 libră

          Aureii și denarii aveau același design, fiind uneori bătuți cu aceleași ștanțe. și aureus-ul și denarul aveau fracțiuni - quinarius.
          Rata de schimb era:

1 aureus = 25 denari / 1 g aur = 12 g argint

          Numai aureii din metal pur erau considerați demni de a fi făcuți cadou de către împărat (nu AR sau AE).
          Puritatea denarului scăzuse în ultimii ani ai republicii la cca. 92 %. Augustus a revenit la standardul tradițional de 97,5 - 98 % AR. Până în anul 64, argintul provenit din monetăriile spaniole sau din monede mai vechi era rafinat până ajungea la standardul dorit.
          Aureii și denarii erau bătuți după același standard, indiferent dacă erau emiși de monetarii senatoriali (din 23 a. Chr. își reluaseră activitatea în manieră republicană, punându-și numele pe monede) sau de monetăria imperială, care l-a însoțit pe Augustus până când el a stabilit-o la Lugdunum, în anul 15 a. Chr.
          În timp ce denarii noi erau cu scrupulozitate menținuți la standardul republican, cei vechi, emiși la mijlocul secolului al II-lea a. Chr. erau în continuare în uz, constituind peste jumătate din numărul monedelor de argint aflate în circulație, până la reforma lui Nero.
          La scurt timp după anul 23 a. Chr., Augustus a instituit la Roma noul sistem de nominaluri de bronz. Se foloseau două aliaje.

          sestert = 25 g, dupondius = 12,5 g - orichalcum (20-25 % Zn)
          as = 11 g, quadrans = 3 g - cupru

          Aceste patru nominaluri au avut menirea de a facilita tranzacțiile mărunte.
          Iconografia monedelor de bronz reflectă o manieră republicană. Sesterții și dupondii au pe avers o cunună din frunze de stejar etc., iar pe revers sigla S C ("din decizia Senatului"), într-o cunună de lauri. Așii, de asemenea, prezintă S C pe revers.
          Numele monetarilor și sigla S C erau folosite pentru a spori încrederea în moneda respectivă. Sesterții și dupondii nu au purtat portret imperial până la Tiberius.
          Asul augustan a devenit cea mai uzuală monedă în Italia și în provinciile occidentale. În anii 8-12 p. Chr., când iconografia imperială începe să domine, așii poartă portretele lui Augustus și Tiberius . Numele imperiale înlocuiesc pe cele ale magistraților dar sigla S C a fost păstrată, deși ca un element subordonat în design, pentru că romanii acceptaseră literele respective ca pe o garanție a valorii de schimb a bronzurilor contra aur sau argint.
          Guvernarea imperială, care bătea monedă într-un număr nemaiîntâlnit, a atins un la fel de mare succes în distribuirea banilor. Pentru motive de securitate, atelierele imperiale au fost concentrate în două monetării centrale, la Roma și Lugdunum, iar după 64 numai Roma a bătut monedă imperială. Conducerea imperiului avea posibilitatea, în vremurile normale, să asigure o aprovizionare constantă a provinciilor cu monedă, fără a avea nevoie de o rețea de monetării, până la Gordian III. Filiale ale monetăriei principale în provincii au fost folosite în timpul războaielor civile. Vespasian a emis aurei și denari într-o monetărie care a lucrat succesiv la Alexandria, la Antiochia și la Efes (69-73), iar Pescenius Niger (193-194) și Septimius Severus au improvizat monetării la Antiochia, respectiv la Laodicea ad Mare.
          O și mai mare dovadă a geniului fiscal imperial și a organizării monetare a fost penetrarea bronzurilor în majoritatea regiunilor lumii romane, în sec. I-II p. Chr. La sfârșitul sec. II a. Chr. și la începutul sec. I a. Chr., multe orașe din Spania, nordul Africii și din lumea greacă, începuseră să bată propriile monede de bronz, ca versiuni locale ale emisiunilor romane folosite ca fracțiuni ale denarului. Această diviziune a muncii s-a dovedit a fi practică, pentru că era mai ieftin să se producă monedă în monetării provinciale și orășenești, decât să fie transportată în provincii. Augustus a continuat această practică în Orient, unde, în următoarele trei secole, majoritatea orașelor grecești au bătut cea mai mare parte a bronzurilor pe care le foloseau. Augustus a sprijinit mai multe sisteme monetare provinciale, de factură romană.
          Pentru aproape 100 de ani (30 a. Chr. - 64 p. Chr.), împărații din dinastia Iulia-Claudia nu au intervenit asupra standardului augustan, Tiberius chiar îmbunătățind puțin finețea denarului. În anul 64, Nero - sub presiunea datoriilor contractate din cauza războiului dezorganizat din Armenia, a reconstruirii Romei după incendiu și a propriilor extravaganțe - a făcut prima devalorizare majoră începând de la cel de-al doilea război punic. Sistemul augustan a reușit să susțină efortul financiar. Devalorizarea a constat în reducerea greutății tuturor nominalurilor și în reducerea titlului monedei de argint. Aureus-ul a fost redus de la 1/40 la 1/45 libră. De nerăbdare, Nero a transformat în monedă ofrande de aur și chiar a căutat comori îngropate. Aplicând lecția oferită de manipularea metalului tetradrahmelor egiptene, Nero a devalorizat denarul cu cca. 20 %. Greutatea acestuia a fost redusă cu 1/8, de la 1/84 la 1/96 libră, iar titlul de la 98 % la 93 % AR. 1.000.000 de denari vechi, obținuți din taxe, erau transformați în 1.200.000 denari noi. Profiturile lui Nero au fost mai mari pentru că el a cerut taxele în monedă grea și neuzată, în timp ce piesele uzate ori le refuza, ori le accepta la greutate. Mai mult decât atât, mulți denari au fost bătuți deliberat mai ușori, astfel încât se ajungea la o devalorizare cu 25 %. De asemenea, Nero a abandonat, cel puțin temporar, schema lui Augustus pentru monedele de bronz, menținând numai două nominaluri - pe cele de orichalcum (sestert și dupondius). Nominalurile de cupru (as, quadrans) au fost temporar abandonate.
          Războiul civil din anii 68-69 a asigurat triumful standardului neronian, pentru că nici unul dintre pretendenții la tron nu își permitea luxul unei reforme care să revină la standardul lui Augustus. În 68, Galba, dispunând de bogățiile minerale ale Spaniei, a bătut primii săi denari cu un titlu mai ridicat, puțin sub cel al monedelor lui Augustus (96,5 %). Monetăria sa improvizată la Tarraco bate aurei și denari înfățișând mai întâi valori republicane, după care portretul și titlurile împăratului, în momentul în care și-a asumat purpura imperială. Ajuns la Roma, Galba produce masiv bronzuri și denari, dar de această dată după sistem neronian (93 % AR). În anul 69, Otho și Vitellius au adoptat fiecare sistemul neronian, deși generalii lui Vitellius, în marșul spre Italia, au bătut denari mai buni (95 % AR), ori la Lugdunum, ori în ateliere militare mobile. În anul 70, Vespasian a raportat senatului că, pentru a preveni o criză a tezaurului are nevoie de 10 miliarde de denari, de cca. 15 ori mai mult decât cea mai mare sumă despre care se știe să fi fost vreodată în tezaur.
          Vespasian a mai redus puțin titlul denarului - până la 89 % AR - a exploatat minele provinciale și a instituit noi taxe (și Titus face la fel). Întrucât veniturile variau considerabil de la an la an, mulți denari ajungeau să aibă un titlu și mai mic decât cel stabilit (până la 80 % AR).
          Deși au existat câteva reforme, în timpul împăraților Domitian , Traian sau Antoninus Pius , până în a doua jumătate a secolului al II-lea p. Chr. nu au avut loc schimbări majore în ceea ce privește greutatea sau titlul monedelor imperiale de metal prețios.
          Războaiele cu parții și germanii l-au determinat pe Marcus Aurelius să scadă titlul denarului până la 79-80 %.
          Commodus și-a finanțat destrăbălarea cu mai multe devalorizări, scăzând cu 1/12 greutatea denarului (de la 3,41 g la 3,10 g), care va fi bătut de acum la 1/104 libră.
          Septimius Severus și Caracalla au devalorizat denarul pentru a finanța războaiele și pentru a construi mari edificii. Mărirea soldelor sub Severus sugerează că devalorizarea fusese făcută cu scopul de a spori cantitatea de denari existentă, cu o treime sau chiar cu jumătate.
          Deși fiecare devalorizare determina creșterea salariilor și a prețurilor, pe termen lung acestea aduceau un important beneficiu. În timpul războaielor împărații considerau că este periculos să nu devalorizeze. Septimius Severus îi sfătuia pe fiii săi să aibă grijă de soldați, iar de ceilalți să nu le pese, și și-a pus în practică sfatul reducând titlul denarului și crescând soldele.
          Împărații care au îmbunătățit titlul denarului (Pertinax , Macrinus și echipa senatorială din 238) au pierdut loialitatea armatei și au sfârșit tragic.
          În anul 213, Caracalla a rebătut aurei și denari ca să plătească imensele sume ce reprezentau soldele, salariile și costurile războiului cu parții. El a redus titlul denarului la 50 % și greutatea aureusului de la 1/45 libră la 1/50 libră. Aceste măsuri au pus la încercare răbdarea populației, dar Caracalla a făcut un pas și mai riscant în anul 215, când a introdus antoninianul. Noul nominal, purtând un portret distinctiv, cu cunună radiată, circula ca un dublu-denar deși cântărea doar cât 1 1/2 denari.
          Întrucât un antoninian avea numai 80 % din conținutul de argint a doi denari, tezaurizarea masivă a denarului a amenințat cu explozia prețurilor și a ratelor de schimb.
          Elagabal , dându-și seama de primejdia menținerii denarului în competiție cu dublul său devalorizat, renunță la baterea antoninianului, dar menține standardele pentru denar și aureus.
          Severus Alexander a restaurat reputația monedei imperiale, crescând titlul denarului și bătând prima cantitate substanțială de sesterți și ași după câteva decenii. Producția de bronzuri fusese redusă în a doua jumătate a secolului al II-lea și în primii ani ai secolului al III-lea (161-215). Deși bronzurile severiene târzii nu sunt la fel de frumoase ca sesterții lui Traian, Hadrian sau Antoninus Pius, ele erau bine gravate, bătute pe flanuri de greutate și dimensiuni similare cu acelea.
          Împărații Severi au refăcut mult din splendoarea Romei. Ei au păstrat rata de schimb stabilită de Augustus, deși marile cheltuieli de război i-au obligat să apeleze la devalorizare. Severus Alexander a emis aurei din aur pur dar ei cântăreau 1/50 libră. Denarul avea numai 40 % din conținutul de argint al monedei augustane, dar el încă circulă și se schimbă pe aurei și bronzuri la aceeași rată. Prețurile erau duble sau triple față de cele de la începutul secolului I, dar inflația crescuse probabil concomitent și proporțional cu scăderile de titlu ale denarului, astfel încât în anul 235 populația încă avea încredere în valoarea acestui nominal. În următorii 20 de ani, împărații au finanțat războaiele civile și de frontieră din revalorizarea monedei de argint, astfel încât denarul ajunge la 253 o mizerabilă monedă de billon.
          Devalorizarea a compromis încrederea publică. Panica a determinat o spirală inflaționară fără precedent. Împărații, în timp ce erau angajați simultan în mai multe războaie, în Orient și la frontiera nordică, au făcut greșeli care au condus la o criză fiscală și economică ce a dinamitat nu numai pacea romană ci și fundamentul civilizației clasice.
          Odată cu venirea la tron a lui Gordian III , antoninianul se impune, devenind principalul nominal pentru argint până la reforma lui Aurelian. Deși se bate foarte rar, denarul este încă majoritar în circulație, mai ales cel de la Severi (Elagabalus, Severus Alexander). Această situație se înregistrează până în timpul domniei lui Traianus Decius , moment în care denarii încep să dispară din tezaure.
          Confruntată cu multe alte probleme importante, puterea centrală nu mai poate controla eficient procesul de producere a monedei de argint. Stocul de metal prețios se pierde în monede cu titlu foarte mic, bătute într-un număr crescând de ateliere, devenind mai rentabilă obținerea argintului din minereu, decât din retopirea emisiunilor anterioare.
          Apogeul crizei monetare se înregistrează în timpul lui Claudius II Goticul. Antoninianul cântărește în mod frecvent sub 3 grame, iar titlul ajunge până la 1,9 % argint. În interiorul unora dintre ateliere (ex. Roma) se înmulțesc fraudele, fiind emise monede tot mai jalnice din punct de vedere calitativ (cântărind în jur de două grame).
          Separat de Imperiul roman, dar păstrând tradiția, uzurpatorii din Gallia au bătut monedă proprie. Nu se știe sigur dacă primele monede ale lui Postumus au fost bătute la Colonia, dar cu siguranță ele au fost realizate de același gravor care lucrase pentru Saloninus, căruia îi revenise controlul regiunii renane. Aureolus a emis monede în numele lui Postumus la Mediolanum. Este interesant de remarcat că în Gallia titlul monedei de argint era mai mare decât în restul imperiului. Titlul mai ridicat precum și reintroducerea monedei grele de bronz erau două mijloace prin care uzurpatorii gallici încearcau să pozeze în continuatori ai tradiției romane clasice.
          Domnia lui Aurelian marchează începutul unei perioade de reviriment politic și militar în Imperiu. Beneficiind de rezultatele unor măsuri luate de înaintașii săi (Gallienus și Claudius II), dar mai ales acționând energic, Aurelian a refăcut unitatea Imperiului, a respins atacurile barbarilor și s-a preocupat de redresarea social-economică a statului, puternic afectat în timpul anarhiei militare.
          Aurelian și-a dat seama de lipsa de credit și de nivelul deosebit de scăzut la care se afla moneda romană, hotărând necesitatea reabilitării ei. Prima acțiune importantă în acest sens a fost închiderea atelierului din Roma în anul 271. În consecință, izbucnește răscoala lucrătorilor monetari. În scurt timp răscoala e reprimată, iar personalul exilat în ateliere provinciale.
          Însănătoșirea monedei s-a făcut treptat, urmărindu-se de la început păstrarea unei greutăți și a unui titlu stabile. Concomitent, piesele încep să aibă un aspect mai acceptabil.
          Principalul nominal rămâne antoninianul, bătut în cantitate mare de un număr sporit de ateliere. Se emit și monede de aur (aurei) sau de bronz (sesterți, dupondii), dar sunt foarte rare și nu au un rol important în viața economică a Imperiului.
          Precedată de unele măsuri mai timide, reforma din aprilie-mai 274, a pus capăt (relativ) deprecierii monedei și fraudelor flagrante care au condus la perturbarea sistemului monetar roman la mijlocul secolului al III-lea.
          Printr-un program iconografic bine stabilit, asociat cu un sistem strict de marcare a monetăriilor și officinelor, puterea centrală controlează îndeaproape procesul de producție a monedei la nivelul întregului Imperiu.
          Reforma lui Aurelian poate fi văzută ca o revenire la situația din timpul lui Caracalla. Deși greutatea denarului și a noului antoninian (aurelianus) este mai mică decât cea înregistrată cu 60 de ani înainte, raportul dintre cele două nominaluri este aproximativ același. Reforma restaurează în fond sistemul monetar tradițional trimetalist (aur, argint și bronz); totuși în timpul domniei lui Aurelian numai monetăria din Roma emite toate nominalurile stabilite.
          Raportul dintre nominaluri este următorul:

          1 aurelianus = 2 denari VSV = 2 antoninieni = 2 denari communes
          1 argenteus = 20 aureliani = 40 denari communes
          1 aureus = 20 argentei = 400 aureliani = 800 denari communes

          1 libră argint = 80 argentei = 1600 aureliani = 3200 denari communes
          1 libră aur = 50 aurei = 1000 argentei = 40000 denari communes

          Aurelianus-ul se menține, în normele stabilite de Aurelian, până la reforma lui Diocletian. Conținutul de argint în aureliani nu coboară sub 2,5%, dar nici nu urcă peste 5%. Greutatea teoretică era de 3,89 g, dar de obicei piesele cântăresc mai puțin. Tacitus și Florian au emis și dublii aureliani, marcați XI. Conținutul de argint era dublu față de aurelianii normali și pentru o mai bună diferențiere, împăratul era înfățișat pe avers purtând o dublă cunună radiată. Probus a renunțat la acest nominal, dar revine, în timpul lui Carus și a fiilor acestuia, Carinus și Numerian.

          Extinderea stăpânirii romane în vremea lui Augustus până la Dunăre a creat un nou cadru al relațiilor daco-romane, care vor fi de acum înainte directe și complexe. Pe lângă caracterul lor comercial și cultural, deja existent în anumite forme, acestea vor îmbrăca acum aspecte politice evidente, care se vor amplifica treptat până vor atinge nivelul marilor conflicte de la finele sec. I și începutul sec. II p. Chr.
          Drept consecință a noii situații create la Dunăre, dată fiind acum vecinătatea imediată a romanilor, era de așteptat ca numărul monedelor romane pătrunse pe piața dacică să fie, dacă nu mai mare, cel puțin la fel de ridicat ca și cel al denarilor republicani din perioada anterioară. Datele de care dispunem nu confirmă însă așteptările. Din a doua parte a domniei lui Augustus numărul monedelor imperiale scade simțitor. Tezaure care să aparțină în mod cert sec. I p. Chr. sunt destul de puține, iar monedele izolate apar și ele în proporții destul de reduse.
          Situația se schimbă însă la începutul secolului al II-lea.
          După integrarea Dobrogei și apoi a unei părți din Dacia în Imperiu, circulația monetară în aceste teritorii a căpătat un caracter roman provincial. Alături de monedele imperiale de aur, argint și bronz, întâlnim în circulație emisiuni provinciale, mai ales de bronz și, într-un număr din ce în ce mai mic, denari republicani.

Monedele provinciale

          Emisiunile provinciale au circulat mai ales în partea răsăriteană a Imperiului roman, unde exista o tradiție îndelungată în ceea ce privește folosirea monedei.
          Spre sfârșitul secolului I a. Chr. majoritatea orașelor importante din bazinul Mării Mediterane au bătut monede cu numele lui Augustus.
          În Occident, cele mai prolifice ateliere au fost în Spania, unde au emis monedă în primul rând coloniile romane. Producția monetară provincială în această zonă a început să scadă sub Tiberius și dispare la începutul domniei lui Claudius I.
          În Orient, și după cucerirea romană, s-au păstrat obiceiurile monetare locale, diferența fiind că pe aversul pieselor apare portretul și (sau) numele împăratului.
          Numărul atelierelor care au bătut monedă a crescut în timp. Peste 150 de orașe au emis monede cu portretul lui Augustus, dar nu este sigur că toate au fost emise în timpul domniei acestuia. Ca fondator al multor orașe și al sistemului imperial în general, Augustus a continuat să fie onorat mult timp după moartea sa. Cel mai mare număr de ateliere provinciale se înregistrează sub Septimius Severus (peste 350).
          La mijlocul secolului al III-lea p. Chr. sistemul monetar imperial se schimbă repede. Apare o rețea de monetării oficiale, care pune în circulație multă monedă de billon, accesibilă oricui. În consecință, atelierele provinciale nu își mai aveau rostul și între anii 255-275 sistemul provincial dispare. Ultimul atelier rămas în activitate a fost cel de la Alexandria, din Egipt, care bate monedă până în 296-297.
          Pe teritoriul României au circulat monede provinciale emise în ateliere din Moesia Superior, Dacia ?, Moesia Inferior, Thracia, Bithynia și, ocazional, din alte părți ale Imperiului.
          În Dacia întâlnim mai ales monede bătute la Viminacium, piese de tip Provincia Dacia și emisiuni niceene.
          În Dobrogea, un rol foarte important l-au avut emisiunile orașelor grecești Histria, Tomis , Callatis și cele bătute la Marcianopolis , Nicopolis ad Istrum și Nicaea.

Bibliografie


          C. Preda, Istoria monedei în Dacia preromană, București, 1998.
          K. Butcher, Roman Provincial Coins. An Introduction to the "Greek Imperials", Londra, 1988.
          K. W. Harl, Civic Coins and Civic Politics in the Roman East, 180-275 A. D., Berkeley-Los Angeles-Londra, 1987.